E primăvară între noi, chiar dacă
Afară e sfârşit de toamnă şi e frig
Ţi-au mai rămas încă trei fulgi pe-o pleoapă
Şi crini de gheaţă tatuaţi pe chip.
Şi flori de tei aş vrea să-ţi prind în plete
Cu raze dintr-un soare crud şi ne-nceput,
Să simt parfumul cald al unei veri râvnite
Ucisă înainte de a se fi născut.
Şi cine-a spus că primăvara totul reînvie?
Mă uit în părul tău la florile-ngheţate.
Ah, cât mi-aş fi dorit ca cineva să-mi spună
Că florile de tei nu înfloresc în marte.
N-am învăţat nimic, n-am înţeles nimic. Îmi amintesc doar că s-a reîntors la mine, m-a luat în braţe şi şi-a trecut mâna prin părul meu blond. Deodată am simţit cum seninul din privirea ei mă învăluie. De pe buzele-i cu miros de flori adia o briză primăvăratică. M-am liniştit. Mi-a promis că nu va mai pleca şi că-mi va rămâne alături tot restul vieţii ei. Am crezut-o pentru că o iubeam.
Dar a doua zi m-am trezit iar singură. A treia zi la fel... Cred că s-a întors într-un târziu şi m-a îmbrăţişat din nou. Sau poate că asta s-a întâmplat ieri? Nu mai ştiu. Într-un noian de senzaţii nu reuşesc să regăsesc un strop de temporalitate şi un sens. Ştiu doar că a fost o pendulare continuă între deznădejde, teamă şi bucuria reîntâlnirii.
Astăzi ar fi trebuit să fie altfel. Astăzi am în spate câţiva ani din şcoala vieţii. Ar fi trebuit să găsesc soluţii, ar fi trebuit să înţeleg că iubirea nu se limitează la o singură persoană. Dar n-am fost o elevă prea bună. Deseori m-am surprins la orele de clasă cu privirea rătăcind în zare. De la unele lecţii am mai şi chiulit, hoinărind prin parcuri şi ţinându-ne de mână.
Şi acum, la fel ca şi cu mulţi ani în urmă, mi-e teamă că n-o să se mai întoarcă. Mă trezesc din somn speriată şi simt cum cuvintele mi se opresc în gât, gata să mă sufoce. Vreau să strig şi să mă audă. Vreau să plâng în hohote, dar nu reuşesc. Simt cum mâna neputinţei mă sugrumă. Ştiu că nu mă auzi, dar totuşi aş fi vrut să vii la fel ca şi-altădată, să-mi ştergi cu buzele tale uscate lacrimile de pe obraz şi să mă minţi, să mă mai minţi încă odată şi să-mi promiţi că-mi vei rămâne alături pentru o veşnicie.
Dar a doua zi m-am trezit iar singură. A treia zi la fel... Cred că s-a întors într-un târziu şi m-a îmbrăţişat din nou. Sau poate că asta s-a întâmplat ieri? Nu mai ştiu. Într-un noian de senzaţii nu reuşesc să regăsesc un strop de temporalitate şi un sens. Ştiu doar că a fost o pendulare continuă între deznădejde, teamă şi bucuria reîntâlnirii.
Astăzi ar fi trebuit să fie altfel. Astăzi am în spate câţiva ani din şcoala vieţii. Ar fi trebuit să găsesc soluţii, ar fi trebuit să înţeleg că iubirea nu se limitează la o singură persoană. Dar n-am fost o elevă prea bună. Deseori m-am surprins la orele de clasă cu privirea rătăcind în zare. De la unele lecţii am mai şi chiulit, hoinărind prin parcuri şi ţinându-ne de mână.
Şi acum, la fel ca şi cu mulţi ani în urmă, mi-e teamă că n-o să se mai întoarcă. Mă trezesc din somn speriată şi simt cum cuvintele mi se opresc în gât, gata să mă sufoce. Vreau să strig şi să mă audă. Vreau să plâng în hohote, dar nu reuşesc. Simt cum mâna neputinţei mă sugrumă. Ştiu că nu mă auzi, dar totuşi aş fi vrut să vii la fel ca şi-altădată, să-mi ştergi cu buzele tale uscate lacrimile de pe obraz şi să mă minţi, să mă mai minţi încă odată şi să-mi promiţi că-mi vei rămâne alături pentru o veşnicie.
L-am rugat pe Dumnezeu
Să-mi dea alt suflet,
De vată,
Că să nu mai sufăr
Atunci când pleci
Şi laşi în urmă numai fum
Şi-n scrumieră un chiştoc.
Dumnezeu m-a ascultat.
Acum nu mai simt durerea,
Când miros aşternuturile cu parfum de ţigară.
Acum mă sufoc.
Mi-am îmbibat sufletul de tine
Şi nici macar nu-l pot arunca în maşina de spălat
La fel cum făceam cu cerşafurile.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
